Strutii

Strutul face parte din specia ratitelor si familiei de struti (strutionide). Strutul comun (Strutio camelus L., vezi reproducerea) este ca 2,5 m inalt, 2 m lung, greutate de ca 75 kg, cu un corp puternic, git lung si aproape neacoperit, cap foarte mic si plat, cioc de lungime mijlocie, forma dreapta, la capat rotunjit si aplatizat. Semilung. Ochii sint mari, luciosi si cu pleoapa

superioara acoperita; urechile sint neacopeite. Picioarele sint lungi si puternice, doar in partea superioara pe alocuri acoperite, in partea inferioara acoperita cu solzi si au cite doua degete. Aripile relativ mari nu pot fi folsite pentru a zbura, si sint acoperite cu pene moi care atirna. Coada este acoperita cu pene scurte si moi, asemanator celor de laaripi. Penajul are o densitate medie si este moale. Pieptul este in partea de mijloc neacoperit.Penajul corpului si toate penele scurte ale cocosului sint negre.

Penele lungi de la aripi si coada sint alb-lucioase. Culoarea gitului este rosie iar alpicioarelor de culoarea carnii.La gaini penajul scurt este de culoare brun-cenusie, la aripi si capatul cozii inegrit. Penele lungi de la aripi si coada au o culoare gri.

Strutul popula inca la sfirsitul sec. 19. stepele si deserturile africii si partea de vest al asiei din sudul Algeriei pina in Africa de Sud, de asemenea in stepa asezata intre Nil si Mar

ea Rosie, in zonele de desert ale Eufratului, in Arabia si Persia de Sud, oriunde solul este acoperit cu o vegetatie cit de rara si exista apa. El traieste in familii alcatuite dintr-un cocos si 2 pina la patru gaini. Atunci cind conditiile climatice oimpun, face si deplasari indelungate. In acest cazi formeaza turme. Atunci cind alearga isi desface aripile si poata sa depaseasca un cal de cursa. Simturile de vedere,

auz si miros sint foarte binedezvoltate. Strutul este o pasara foarte proasta care o ia la fuga ori de cite ori apare ceva necunoscut sau neobisnuit.

Se hraneste cu iarba, frunze, boabe, insecte si animale mici dar inghite si pietre, cioburi etc. Apa bea in cantitati mari.

Strutul salbatic isi face cuibul intr-o mica adincitura facuta pe sol, in care gainile oua impreuna ca. 30 de oua, iar altele in jurul cuibului. O gaina oua 12-15 oua. Oul are o lungime de 14-15 cm si o latime de 11-12 cm, culoarea fiind alb-galbuie, si cintareste in media 1440 g. Galbenusul este foarte gustos. Oule sint clocite in primul rind de cocos. In interiorul africii pasarile acopera ouale cu nisip si le parasesc citeodata ore intregi. Dupa 42-52 zile ies puii, care sint acoperiti cu ace asemanatoare celorariciului,

pe care le pierd pina la virsta de doua luni, cind incep sa primeasca penajul gri ca la femele; la doi ani se coloreaza penele la masculi, care ajung la maturitate sexuala la trei ani. Cuibul si puii sint bine paziti si aparati de struti.

De la o pereche de struti se obtin de regula 60 – 70 de oua/an. Atunci cind sint lasate pasarile sa cloceasca singure, se obtin doar cel mult 35 de oua/an din care un sfert de oua se pierd, pe cind prin incubarea artificiala pierderile sint minime. Puii au nevoie de o ingrijire atenta. Ei ating la virsta de 1,5 ani greutatea adulta. La virsta de 1an se recolteaza penele prin smulgere. Incepind de atunci se taie penele mature deasupra pielii la intervale de opt luni. Incepind cu virsta de 4 ani se pot recolta anual ca 30-40 pene alb-lucioase de la cocos. Ca cele mai frumoase pene sint considerate cele de Alepo din desertul sirian dupa care urmeaza penele de Berber, Senegal, Nil, Mogador, Cap si Yemen. Cele mai multe pene livra la sfirsitul sec. 19 zona Capului (Africa de Sud). Penele obtinute de la pasarile domestice

sint mai frumoase decit al pasarilor salbatice. Ouale si carnea de struti este consumata peste tot. Cojile de oua sint folsite in africa de mijloc si de sud ca si recipiente; in bisericile coptice pentru impodobirea lampilor.

Ofiterilor romani se permitea ca decoratie speciala sa poarte pene de struti pentru impodobirea coifurilor. Romanii plateau o avere pentru grasime de struti care se presupunea sa aiba insusiri extraorinare. Penrtru mirarea spectatorilor se prezentau in circul Romei struti caraora dupa ce erau decapitati alergau inca un timp prin arena. Actual rasele de struti folsosite pentru crestere au rezultat din diferitele incrucisari cu pasari din zone diferite. In general sint raspindite si folosite urmatoarele rase:

- Blue Neck

- Red Neck

- African Black.

Ursul Brun

De obicei cand vine vorba despre urs, gandul te poarta spre o prima imagine formata in anii copilariei, ca despre un animal prostut, usor de pacalit si lenevos. In realitate, ursul este cel mai mare carnivor din tara noastra si aproape stapan autoritar al padurilor de munte. El prefera padurile intinse, greu accesibile, cu copaci doborati sau stanci. La noi este raspandit in lantul carpatic si apoi pana sus, in nordul continentului european, cunoscut in Asia pana la nord de Himalaia.

Masurat, un urs puternic poate atinge in lungime 2,50 metri cu inaltimea la greaban care sa depaseasca 1,30 metri, iar greutatea sa treaca si de 400 de kilograme. Cu varsta poate atinge sau chiar depasi 30 de ani.
Greutatea ursului brun variaza in functie de timp si anotimp, toamna inainte de intra in barlog avand cea mai mare greutate datorita meselor imbelsugate din timpul verii. Parul lui poate avea culoarea cafenie pana la negru, mai bogat fiind cel de iarna, ce poate atinge la greaban si peste 10 centimetri lungime. Vara parul este mai saracut ca lungime si desime.

Dintre simturi, mirosul si auzul sunt cele mai dezvoltate. S-a dovedit ca atunci cand are vantul din fata, ursul poate simti mirosul omului de la aproximativ 400 de metri sau sa auda ruptura de creanga atunci cand este liniste in padure de la peste 100 de metri. Cu vederea sta prost pentru ca ochii lui sunt slabi. Observand ceva deosebit, ursul se va invarti roata pana ce va prinde un fir de vant care ii va spune ce nu a putut vedea.Despre forta ursului s-au scris foarte multe lucruri care pot parea imposibile, pentru ca in furia atacului, Mos Martin poate aduce dupa sine chiar o vaca sau o oaie sub brat.

Daca treceti prin Sibiu, opriti-va si la colectia de vanatoare Spiess din cadrul Muzeului Bruckenthal; acolo puteti vedea teava unei arme de vanatoare strapunsa de dintii ursului pentru a va forma o idee despre forta ursului.

Dupa felul hranei sale, ursul este un animal omnivor. Este un mare amator de jir sau ghinda, pentru care face uneori deplasari destul de lungi. Mananca cu placere ciupercile, perele, merele padurete, fara a mai vorbi de pagubele pe care le face in livezile cu arbori fructiferi, spre marea spaima a localnicilor. Coacazele, murele, zmeura sunt pentru el un fel de delicatesa, dupa cum consuma cu placere porumbul si ovazul in lapte. Sa nu uitam cum fura din stupina de unde iese cu ochii umflati de intepaturi, dar multumit de dulceata mierii. Ursul mai mananca si furnici, dar si resturile de cadavre sau soareci. El ajunge uneori prin stani, cazandu-le in prada oi, cai, magari si alte vietuitoare din preajma ciobanilor.

S-a discutat mult despre intalnirile dintre om si urs. Majoritatea acestor intalniri se termina cu fuga ursului din fata omului, caci toate salbaticiunile evita sa se apropie de om. Sunt unele situatii in care omul poate fi atacat daca ajunge intr-o poiana in preajma unui pui de urs ratacit de mama lui. Tipetele acestuia speriat de prezenta omului atrag dupa sine apropuierea ursoaicei gata oricand de atac. Animalul ranit ataca vanatorul imprudent. La fel, daca omul sta prea mult in preajma barlogului unei ursoaice cu pui. In momentul atacului se ridica pe picioarele din spate, atacand in mod special capul. Cu o singura smucitura poate trage pielea de la ceafa catre fruntea omului, formand o adevarata scalpare.

Unul dintre momentele deosebite din existenta ursului brun il prezinta petrecerea anotimpului rece. Majoritatea dintre noi cred ca in perioada de iarna ursul se retrage in barlog si hiberneaza. In realitate, ursul sta in acest interval intr-o stare de somnolenta, un somn de iarna, perioada in care simturile ii sunt treze. Oricand poate iesi iarna din barlog daca il pandeste vreun pericol.
Intrarea in barlog a ursilor se desfasoara in preajma Anului Nou, alegandu-si drept loc de iernare crapaturile de stanci, pesteri, dar si refugiul oferit de arbori cazuti si rupti de furtuni, iar un barlog bun, bine amenajat este pastrat mai mult timp.

Ciobanescul Carpatin

Ciobanescul Romanesc Carpatin este un caine de zona alpina selectionat dintr-o rasa endemica existenta in spatiul Carpato-Danubian.Nu putem spune prea multe, referitor la istoricul rasei, datorita putinelor date istorice ce ne-au parvenit de-a lungul timpului.

Cu totii stim ca stramosii nostri daci aveau ca ocupatie vitala, pastoritul. De aici si ideea existentei unui aparator al acestor turme. Totul a fost o simpla ipoteza pana in momentul in care s-a descoperit in situl arheologic de la Poiana Doicesti, Jud. Neamt, scheletele a noua caini ciobanesti foarte asemanatoare ca forma si talie cu Ciobanescul Carpatin de astazi.

O alta dovada a existentei in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic a unor caini ciobanesti de tip lupoid, este falera cu

calareti de la Surcea datata din sec. II i.H. si calaretul latin Sextius Iulius Frontius ne lasa o marturie in acest sens, asupra caracterului cainilor ciobanesti de la curtea regelui dac Scorillo: "a pus in fata concetatenilor sai doi caini ciobanesti si, pe cand acestia se luptau cu indarjire, le-a aratat un lup. Imediat cainii s-au aruncat asupra acestuia uitand de cearta lor."

Ocupatia romana nu a schimbat foarte mult acel caine aparator al turmelor din mai multe motive. Primul ar fica Dacia nu a fost ocupata in intregime, ci doar partial. Al doilea motiv ar fi ca cei care ai venit sa colonizeze Dacia

Romana erau de cele mai multe ori negustori sau agricultori si nu pastori, deci nu aveau nici un interes sa aduca cu ei caini care sa le urmeze turma, ci doar aparatori ai caselor, al unui spatiu

bine definit, de sorginte molosoida. Pe cand pastorii, cei de atunci si cei din zilele noastre, apreciaza un

caine care urmeaza si apara turma, caini ce supravegheaza animalele si nu un teritoriu.

Redescoperim acelasi tip de caine ciobanesc si in Evul Mediu, in dovezile arheologice din asezarea Medievala Garvani Dinogetia pr

ecum si cele din comuna Cetateni, jud. Arges. In acelasi sens putem aminti si existenta unei cupe

, datata din anul 1600 ce infatiseaza o vanatoare de urs. fiara este incoltita de doi caini care prin talie, prin parul semilung , forma capului, modul de purtare al urechilor si cozii, trimit la Ciobanescul Carpatin actual.

In 1905, parintele Ciobanescului G

erman, realiza un studiu asupra tuturor cainilor ciobanesti din toata Europa, existenta in zona carpatica a unei rase de sine statatoare de tip lupoid, rasa ce va fi standardizata mult mai tarziu sub numele de Ciobanesc Romanesc Carpatin.

Primul proiect de standardizare al Ciobanescului Carpatin apartine Institutului National Zootehnic, care dupa patru ani de cercetare in teren, publica acest standard in februarie 1934. Conform studiilor efectuate, carpatinul este un caine de tip lupoid, derivat direct din Canis Matris Optimae (Cainele Epocii de Bronz), caracterizat printr-un craniu lung, frunte plata, bot ingust si lung.

Institutul national Zootehnic si-a inscris in programul sau, incepand cu 1931 "crearea cainelui nostru ciobanesc national", adica depistarea si stabilirea tipului cel mai reprezentativ al cainelui nostru romanesc

, ciobanesc si in acelasi timp national. Despre Canis Matris Optimae se precizeaza ca " a trait prin epoca bronzului si este considerat stramos al tuturor cainilor ciobanesti actiali."

Din pacate, activitatea depusa pentru omologarea acestei rase este intrerupta datorita razboiului, fiind reluata de abia la sfarsitul anilor '70, dar intr-o forma defectuasa, confosr proiectelor de standard din acei ani. In 1981 a fost elaborat un proiect standard, aprobat de Ministerul Agriculturii, care insa, nu caracteriza corect rasa, si in consecinta, carpatinul a devenit "un molosoid de toate culorile." In pofida acestei greseli, care a permis aparitia unei populatii eterogene ca tip, culoare si talie, au existat crescatori pasionati si/sau proprietari care au reusit sa conserve rasa.care au reusit sa conserve rasa.

Cainele Chow Chow

Este o rasa veche chinezeasca, cunoscuta de peste 2000 de ani, fapt dovedit de basoreliefurile chinezesti care prezinta scene de vanatoare cu acesti caini. Este descendenta a rasei Han Dog. Carausii chinezi il foloseau la paza slepurilor si carutelor.Numerosi chinezi faceau comert cu blana lui bogata, iar carnea o consumau, fiind considerata o delicatesa. Unul dintre imparatii Chinei avea peste 5000 de Chow Chow pe care il folosea la vanatoare. Numele sau poate proveni din jargoul marinarilor referitor la incarcaturi amestecate, chow-chow sau poate veni de la termenul din dialectul cantonez “chow”, care inseamna mancare. In Europa a aparut in anul 1880, in Anglia, unde a fost apoi crescut si selectionat devenind repede un caine de lux foarte apreciat in intreaga Europa cat si in SUA.

Chow-Chow impreuna cu Shar-Pei sunt singurele rase de caini care a

u limba de culoare albastru-violet. Se mai diferentiaza fata de ceilalti caini prin forma labelor de la picioarele posterioare care sunt asemanatoare cu ale pisicii-labe rotunde.Este u

n caine de tipul spitz, de talie medie, robust, cu un corp patrat. Capul este lat si mare cu un bot scurt, stop moderat si nas negru, exceptand exemplarele albastre care il au de culoarea ardeziei. Ochii sunt mici, migdalati, de culoare inchisa si plasati adanc in orbite, fapt ce determina o vedere laterala limitata. U

rechile sunt mici, triunghiulare cu varfurile usor rotuniite si ridicate. Coada este scurta si purtata arcuit pe spate. Exista doua variante: cu par lung si par scurt ( mai rar intalnit). Blana este dubla cu un strat inferior scurt, des, pufos si un strat exterior ce are un par lung, ridicat, moale sau aspru, des. In jurul gatului si capului parul mai dez form

eaza o coama. Poate fi rosu simplu, negru, albastru, crem. Are limba si pigmentatia pielii albastre.

Acest caine este inteligent, curajos, vigilent, linistit, nu prea sociabil, retras, calm, independent, cu o gandire proprie,

dominant si plin de caracter. Este atasat si devotat stapanului, accepta copiii, dar sunt rezervati si banuitori cu strainii. Trebuie socializati de mici cu alte animale pentru a nu avea probleme mai tarziu. In general, sunt dominanati fata de alti caini.Este un caine rezistent la intemperii care prefera sa traiasca in aer liber, dar se poate acomoda si la viata intr-un apartament daca i se asigura conditiile necesare, avand un nivel mediu de activitate. Este un caine recomandat numai persoanelor cu experienta in cresterea cainilor, ferm, calm, echilibrat si autoritar. Are nevoie de socializare, dresaj. Este un foarte bun caine de paza si in ultimul timp este tot mai cautat ca animal de companie.

Buldogul Francez

Clasificarea rasei: face paret din grupul utilitar. Au fost crescuti mai intai ca sa momeasca

taurii, iar astazi sint animale de companie si sint vazuti la expozitii.

Cerinte de hranire: dieta trebuie sa fie monitorizata pentru ca se pot ingrasa ducand la probleme grave de sanatate, cum ar fi cele de inima si de spate.

Tulburari: se ingrasa usor ceea ce duce la probleme ale spatelui si inimii, asa ca sint necesare exercitii adecvate si dieta. mai rar se intalneste si boala de disc intervertebral.

Istoric: se spune ca Bulldogii francezi sint descendentii Bulldogului Spaniol. Se pare ca in 1860 cind Bulldogii erau foarte populari in Anglia, au inceput sa apara unele specii mai mici care au fost duse in Franta unde au fost crescuti de catre crescatorii francezi, care i-au incrucisat cu terrierii francezi. Rezultatul a fost Bulldogul pe care il vedem astazi. Cind a aparut prima data in Anglia, o mare dilema a constituit-o numele pe care il au: cum sa se numeasca bulldog? Unii au fost numiti Toy Bulldogs. Kennel Club i-a inregistrat ca Bouledogue Francais in 1905.

Inteligenta: sint relativ usor de dresat, dar trebuie inceput de mici, altfel devin incapatanati. Pot fi comici, stiu exact cum sa te priveasca fatal or expresiv, iti arata ca e timpul sa incetezi antrenamentul.

Caracteristici evidente: Bulldogul francez are capul patrat, mare cu botul scurt. Falca de jos este putin intoarsa ochii sint rotunzi, bine departati si de culoare neagra. Urechile sint medii, ridicate si tinute drepte . Gatul este puternic subtire, si arcuit. Pieptul este adanc, mic, mai larg sus si mai stramt jos. Picioarele sint departate, drepte, mici, musculoase, si puternice, cele din spate sint puternice, musculoase si mai lungi decit cele din fata. Labele sint mici, compacte cele din spate sint mai mari. Coada este tinuta in jos, scurta, dreapta, dar niciodata intoarsa pe spate sau tinuta drept in sus. Blana este scurta, fina si moale. Culorile dorite sint dungate sau amestecate. Roscat negru, dar argintiu, negru si alb nu sint dorite la expozitii.

Exercitii: 0-20 min. /zi. Nu au nevoie de plimbari lungi, unele scurte dar zilnice

sint suficiente. Nu trebuie sa faca efort prea mare in zilele calduroase, pentru ca pot avea probleme de respitatie datorita nasului mic.

Caracter general si temperamente: sint afectivi, inteligenti, care tolereaza copiii care se poarta frumos cu ei. Sint gelosi daca nu au toata atentia, si daca sint lasati singuri mult timp pot fi destructivi. Le place xcompania oamenilor, si sa fie inclusi in activitatile acestora.

Intretinerea: Bulldogul Francez este usor de intretinut. Pot fi folosite perii care sa indeparteze parul care cade.

Culoare: pot fi vargati, dungati. Nu se intalnesc pete, iar genele si sprancenele sint negre.